Iubesc, dorm, visez, plâng, adulmec….aer de timp ruginiu, strâmb, deocheat, deşănţat şi strivit sub greutăţi de veşti alambicate. Zbor în gânduri peste culme semeaţă, de munte încă verde, încă plin, sacru, demn, de neclintit. Strig şi pare că nu mă aude nimeni. Nici ecoul nu vrea să mă prindă. Nu-l aud. Văd stoluri de păsări mici, vii, zglobii, ciufulindu-şi aripile în jocuri repezi de toamnă.
„Iubesc toamna!”, strig continuu, încercând să acopăr celelalte glasuri ce-mi spun în cor: „Noi nu! Ţine-o tu pe toată!”
O ţin, o scutur, o grijesc pe la colţuri, prin cuprins, dar tot mai îmi iese, din cercul ei ocrotit de puterea gândului meu bun, cate un vânt şi o ploaie rece, cât să simt privirile urâcioase ale celor ce nu văd cu ochi buni anotimpul ruginiu, cică de vineri gata cu vara asta de octombrie.
Timpul e iubitul meu ascuns, amantul meu de taină pe care-l iubesc vinovată prin odăi diferite şi cuvinte tăcute, nespuse.
Azi timpul mi s-a ascuns în nişte zile de octombrie ca de primăvară caldă, cu arome distrate de mutaţii genetice. Am 12 jocuri de alcov cu „timpul”. Acum se sfârşeşte cel numit octombrie şi, deşi ştiu că noiembrie e cel mai senzual, azi îmi alint amantul în cuvinte ruginii, trecătoare, versatile şi înşelătoare. Îi pun aşternut de frunze şi-l amăgesc cu câte-o creangă de brad, cât să îi ţin interesul viu pentru mâine, când voi vrea să ascund griul crengilor cu toată pădurea de conifere. Îmi stropesc trupul cu apă de crizanteme şi tufănele şi-mi ung mâinile cu peltea de gutui cât să pot să-l topesc în mângâieri amăgitoare, să mai stea, să zăbovească cu căldură şi aer roşu de munte, să mă ameţească, lăsându-mă ca drogată sub anestezia mirosului de castane coapte şi dovleac parfumat.
Îmi promite că octombrie va fi şi numele iatacului cu blănuri calde în care mă va iubi, minut cu minut, până când timpul i se va sfârşi.
Păi cum e aia ca „Timpului să i se sfârşească timpul?”, întreb. Râde. Nu-mi răspunde şi mă invită să ne întindem lângă o apă de octombrie care susură lin şi pe care nu mai poate timp de alte 11 luni să mi-o ofere. Pe o tipsie am doua cutii cu numele celor două jocuri rămase: noiembrie şi decembrie. Încerc să desfac capacele lor, dar sigiliul e bine pus şi eu mă întorc îmbufnată la clipa mea din acest octombrie fără putere, galben la faţă, şi cu respiraţia din ce în ce mai greoaie. Îmi dau seama că totul poartă nume de octombrie încă…şi…. fug.
Fug de timp, în timp, peste timp, încălţată cu papuci de dans de octombrie şi cu şal de octombrie; fredonând cu glas şoptit despre poveşti fără Halloween, dar cu luciri de stele.
Stele cu viaţă, stele ce cad, stele de turtă dulce cu scorţişoară, ce îndulcesc zile aromate de toamnă cu nume de aramă trecătoare.
Sunt o amantă uitucă şi capricioasă. Nu m-aş mira să vin să vă spun că ador următorul joc. Ce să fac? Nu mă pot abţine! Viaţa e doar una, iar clipa …e dintr-un film ….da, da, aţi ghicit…de octombrie!
28. 10. 2013
