Uneori am gândurile precum nuca. Strânse, strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare. Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o dulceaţă zemoasă şi parfumată, fix ca în borcanul meu real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe ăla nu l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă reped să-l adulmec şi eu cu fiecare papilă şi simţ abandonat că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu „a fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile alea ale mele amorţite. N-ar fi rău! Nu? Habar nu am însă ce am făcut, dar nici urmă de nuci și dulcețuri. Mi-au rămas doar amintirile.
Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aceea locuim la munte, să se simtă! Ăsta era gând de anul trecut, anul acesta mirosul ploii e viu şi, încă, umed în simțurile mele. Oricum, în dimineaţa asta, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain. Ar fi și cazul, căci în mintea mea încă e primăvară, pentru că ceva, ceva s-a întâmplat anul acesta cu anotimpurile, contopindu-se pe alocuri, înghețând zile și întârziind înfloriri.
Totdeauna, perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc, şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam ce meritam, ne tremura sufletul de emoție să vedem ce cărți vom primi, caci acelea ne erau baza citirii de vacanță, şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele, dar dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ală bun din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, în 2014, pe timpul asta, tataia se afla la Brașov, la sora mea, într-o mini vacanță forțată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedeau permanent), dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp, de când mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acelei perioade, am scris, cândva, cu tristețe. Moşu’-cocoşu’, din 2014 îi numărăm și lui anii de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.
Doar că, în povestea noastră de iunie îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil: DRĂGAICA.
