Mă împinge-n nisipuri. Bobul cum să rodească,
De arid este stratul unde ar fi să-ncolțesc?
Eu mă mișc parcă stau, deși-n timpul trăiască
Alte suflete sparg lutul greu și-nfloresc.

Îmi împing din nervuri neștiute de mine
Tot ce pot, să îmi vindec nerodiri de cuvânt,
Dau de oaze alese, dar mă-ntind pe ruine
De frici moarte care, parcă, ies mereu din pământ.

Scutur mâna și fruntea, îmi las părul în soare,
Îmi strâng furia bine și-o transform toată-n crez,
Sparg cu cotu-o carafă care pare că moare
Iar în cioburi citesc că-s un… bob de orez

Ce va ști să rodească și-n aridul părerii,
Și în colțul de lut care iese din stâncă,
De ies fir luminos sau măcar sora ierbii,
Eu voi ști că e dar și că o să-mi ajungă,

Căci sunt, pe vecie, doar un bob de orez