Mă plimb printr-un regat însingurat
Și mă simt în împărăția frunzelor neînfrunzite.
Se ating poveștile de copaci,
Iar gândurile se odihnesc pe pietre de hotar.
Al cui hotar? Al regatului însingurat, normal!
Cel care nu permite gândurilor rele să treacă, clandestin.
Nici măcar cu viză. Deloc.
Cine a mai văzut un gând rău circulând precum un turist?
Sau în interes de afaceri?
Mai bine să stea dincolo de granițele înțelegerilor mele.
Nu știu cum să vă zic, dar, de când nu le-am mai permis unor intruși accesul,
Inima mea bate firesc și zâmbetul se zbate lin spre dreapta sau stânga.

Ce? Nu știați? Eu nu pot zâmbi drept.
Buzele mele lasă semn care parte din mine e tulburată.
Uneori e dreapta, câteodată e stânga, alteori…
Dar mai bine să nu vorbim de centrul Universului meu
Caci pe acolo, cum spuneam, se trece cu pașaport special.
Omul meu îmi spune Gioconda, cică surâd prea mult
Și tare-mi vine să-i dau și lui viză la vorbe,
Prea i se zbat pe hotar cuvinte nepotrivite mie,
Dar potrivite lui, imi sopteste iar, spre disperarea mea.

De vă simțiți uneori ciudat în preajma anumitor oameni,
Ascultati-va intuiția. Nu dă greș niciodată, chiar dacă tu o înfrunți.
Mai bine faceti-va hotar, puneți o piatră, descuiați poarta
Și vedeti cine se lovește de piatra-capcană, cine e senin ca o zi de mai și nu se împiedică de amănunte
Și cine apasă pe clanță, natural, chiar dacă tu ai decretat că locuiesti într-un regat însingurat.