Se înserase de ceva timp. În stația de tramvai lumea era puhoi. N-am grăbit pasul. Vedeam și auzeam zdrăngănitul fiarelor pe șinele alea micuțe și mi-am zis că-l aștept pe următorul. Mereu m-au fascinat tramvaiele cu legănatul lor și sunetul prelung care anunța oprirea, cu vatmanii ce păreau niște omuleți puși să se joace serios de-a condusul.
Ninsese puțin, dar frigul te transforma, iute, într-o înghețată fără poleială, pe care nici la ofertă nu și-ar fi dorit-o cineva. Cum spectacolul străzii era slăbuț spre deloc, ochii îmi rămăseseră pironiți pe stația ce părea la fel de plină. Stâlpul unde era așezat un orar vechi, cu litere șterse de ploi, era sprijinit de o fată măruntă cu un cojocel alb și cu o glugă tare flocoasă. O acoperea cu totul făcând-o să arate ca un fulg de zăpadă, dintr-o serbare din aceia de copii, cu Moș Crăciun în plan secund. De departe, nu vedeai niciun chip, însă când m-am apropiat am observat o fată extrem de atrăgătoare, cam de vârsta mea de atunci. Mă chinuiam să nu o privesc insistent, dar, na, cum să fac asta ușor, când era singurul om ce sărea în evidență, în înserarea aceea care părea ca o întrebare fără răspuns – adică goală și neinteresantă.
Mi-era ciudă că nu mi se potrivea ideea cu sceneta de iarnă dintr-un spectacol al copilăriei, căci tristețea fetei era greu de trecut cu vederea. Părea că băiguie ceva. Observasem că nici măcar nu se sinchisise să urce în vreunul din vagoanele tramvaiului și că rămăsese sprijinind urâțenia aceea de beton. „Poate așteaptă pe cineva”, mi-a apărut gândul, subit, în minte. Poate nu a vrut să-și strice cojocelul în aglomerația aceea și are vreo altă schemă de a dispărea din peisaj.”
Doar că vântul bătea atât de tare, încât am lăsat presupunerile și mi-am aplecat fruntea cât să-mi protejez ochii de furtuna de zăpadă. Un scurt episod, de altfel, însă cu gerul nemilos aliat, îți dădeau șah-mat, instantaneu. În zare, trenurile se zăreau ca niște luminițe în mișcare; orașul părea gri și stomacul ți se cam strângea doar gândind cât mai aveai până ajungeai acasă.
Dinspre fată se auzeau murmur. Am descifrat că spunea întruna: „Nu e vina ta, nu e vina ta, nu e vina ta”. Dacă acțiunea s-ar fi petrecut acum, nu ar fi mirat pe nimeni, căci datorită telefoanelor mobile și a căștilor din urechi toți am ajuns să părem nebunii străzilor, cei care-și cântă gândurile ..cu public. Fata în alb își acompania replica cu niște lacrimi mari ce se rostogoleau fără ca ea sa le oprească, oarecum. Părea pierdută, stinsă, alunecând ușor într-o formă de semn de întrebare. Neliniștea se instala în mine cu fiecare scâncet. Curând, aveam să nu mai fiu singura spectatoare de pe peronul unei banale stații de tramvai.
O doamnă corpolentă, cu o geantă voluminoasă, pe care o căra destul de greu, o privi cu reproș, dând din cap dezaprobator. Nici vorbă să plecăm prea repede de acolo, iar frigul te făcea să pierzi amănunte. Mi-am înghesuit urechile sub o eșarfă pe care o aveam dedesupt, accesoriu stupid pentru acea vreme, dar miraculos în acel moment, deși mătasea materialului o făcea să alunece, iar eu să devin prea preocupată de asta. Eram statui înghețate straniu, din care aburii gândurilor noastre se întâlneau pentru a-și da binețe. Umerii îmi tremurau de parcă îngerii mei îmi dăduseră avertisment de neliniște. Poate acela a fost momentul când am observat că fata se certa cu un tânăr bărbat apărut din senin, neținând cont că aveau spectatori.
Auzeam cuvinte de genul:
–Dacă maică-mea face infarct din vina ta, te găsesc și-n gaură de șarpe! Nu trebuia să-i spui! Nu trebuia, auzi?, răcnea el de zici că o apucase pe fată, brusc, surzenia…
–Bine, dar cea cu problema nerezolvată sunt tot eu, nu înțelegi? Chiar nu-ți pasă?, bâiguia ea, albă ca varul…
–Nu-mi pasă, mie îmi pasă doar de mama! Ce, te-am forțat eu cu ceva?
Fata lăcrima si mai tare, bărbatul o tot trăgea din stație să-și ducă, probabil, discuțiile în altă parte. Ea nu voia, aruncându-și ochii spre noi, disperată, de parcă s-ar fi agățat de privirile noastre. Deja, eram cu toții mult mai atenți, pregătiți, probabil, pentru a interveni, însă ea pusese, discret, bariere între noi, într-un licăr destul de tulburător. Începuseră a se îmbrânci, ea în a rămâne, el stăruind să plece împreună, iar noi deja ne uitam, cu teamă, la mașinile care treceau pe lângă escuar, speriați de inconștiența lor. Bărbatul alunecă ușor, dar nu înceta să urle și să amenințe. La un moment dat, inevitabil, de altfel, cade pe stradă, se ridică, instantaneu, vine violent către fată, schimonosit de nervi, dar ajunge fix în clipa în care tramvaiul, oprit în stație, miraculos, se pune în mișcare cu tot cu fata în cojocel alb, ce hohotea fără întrerupere.
Cineva aproape că o așeză cu forța pe un scaun; ea se ascunde, rușinată, sub gluga cea flocoasă și plânge înfundat. Plâns simțit de noi toți, de parcă plângeam și noi cu ea. Doamna cea corpolentă, însă, se apropie, fermă dar cu cea mai blândă privire din lume, o scutură puțin, cu un gest care semăna mai mult a mângâiere, a ciudă pe situație, parcă, și îi spune, cât să nu uit o viață acele cuvinte: „Draga mea, nu doar că acel tânăr nu merită ca tu să plângi pentru și din cauza lui, dar orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viața ta!”
Am încercat să o consolez cu privirea, dar părea că nu dorește asta, așa că…m-am enervat puțin pe respectiva băgăcioasă nebănuind nicio clipă că fusese dușul rece de care albișoara avusese nevoie. Întamplător sau nu, aveam același traseu. Am coborât amândouă la capăt de linie; am urcat în autobuzul în care simțeam deja sentimentul de acasă și ne-am petrecut privirile tot drumul. Sau poate doar așa credeam eu. Ninsoarea pornise din nou, vântul își scosese artileria grea, eu trecusem vremea rea pe planul doi, iar ea era deja amorțită, fără lacrimi, oftând ușor și având privirea stinsă..a durere nouă.
Mi-aș fi dorit s-o ajut, să o întreb, să-i spun orice cuvânt ar fi avut nevoie, dar nu știu ce a fost în mintea mea de prelungisem întâmplarea și o mutasem într-o dimensiune unde nu erau drumuri, oameni și clădiri, căci în lumescul nostru am văzut-o cum face dreapta pe străduța de după stația autobuzului și se îndepartează de mine în hățișul blocurilor, lăsându-mă sa o privesc ca pe o nalucă.
Multa vreme, de câte ori treceam pe lângă stația aceea din mijlocul orașului, chiar și acum, când tramvaiele fac parte din istoria Brașovului, eu parcă văd chipul acela înlăcrimat și doi tineri care luptau pentru ceva ce nu exista. Brusc, orice anotimp ar fi, eu simt iarna și văd cojocelul alb.
***
N-am să las povestea să rămâna doar așa, ca un episod ce m-a tulburat într-o clipă a tinereții mele, și nici întru o aducere aminte, pasageră, doar pentru că ieri am trecut prin acea zonă, am simțit frigul, din nou, în plină arșiță, iar scena mi-a revenit în minte clar, deși a trecut multă, multă, multă vreme de atunci. Întâmplarea face să o reîntâlnesc pe fata devenită femeie matură, între timp. Avusese o poveste tulburătoare. Rămăsese cu bărbatul din acea seară, dintr-un șantaj emoțional căruia nu-i putuse face față, poate și din frici prost înțelese sau slăbiciune femeiască, trecuse razant pe lângă moarte în zilele acelui timp cu frig și ninsori, iar fiecare clipă cu el fusese ca un cui bătut în sicriul tinereții sale.
fata in cojocel alb
Scăpase de el după ce pierduse tot, iar femeia unde stătea în gazdă era prietenă cu mine. Am recunoscut-o și după cojocel. Încă îl mai avea, deși nu mai se vedea strălucirea de odinioară.
N-am putut să-mi scot din minte vorbele doamnei corpolente: …„orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viata ta!” Ea primise cuvintele ce ar fi putut-o trezi din durerea aceea, dar frica o făcuse să nu creadă că s-ar descurca să înfrunte singura ceea ce se făcuse în doi.
Târziu, pornită pe un drum frumos – aveam să aflu la un moment dat – fata cojocelului alb și-a luat viața în mâini. Ce păcat însă că plătise tributul cu lacrimi și durere.
Uneori, tinerețea curge atât de repede și mereu crezi că ai timp să recuperezi, neștiind că singur îți dai șah și mat dintr-o singură mutare.
Aveam opt ani, atât. Nici prea mulţi, nici prea puţini. Stăteam în centrul Braşovului, într-o casă a cărei poartă mă fascina teribil. Mă fascinează şi acum când trec pe acolo. E neschimbată. Nu aveam spaţiu; locuiam patru persoane într-o cameră pe care ai mei, cu dibăcie, o împărţiseră în două. Atunci am auzit, prima dată, cuvântul „glasvand”, adică acel perete despărţitor. Nici nu ştiu dacă l-am mai auzit prea des, de atunci. Era frumos pentru mine și nu mi se părea că aveam nevoie de mai mult. Ehehe, frumos gând, dar parcă ireal, azi. Pe tata îl știam tot timpul plecat, iar mama şi sor’-mea erau ca o muzică bună pentru mine. Nu simţeam că suntem în plus sau în minus. Trăiam liniștit printre ambițiile celor mari și preocupări banale.
Sor’-mea a fost cel mai vesel copil. Şi cel mai senin. Era suficient să-i dai o lingură şi o oală drept jucărie şi făcea cele mai năstruşnice jocuri. Dădea de mâncare tuturor din jur, bătea în ea, amesteca în gol, punea oala în loc de pălărie şi lingura drept ţigară şi era cucoană. Ce mai? Şi câte, şi mai câte. Avea cinci ani şi nimic de făcut. Eu, în schimb, cea mare, aveam o grămadă de îndatoriri. Oi fi avut şi drepturi, dar în lumea mea, de atunci, nici nu se vorbea despre ele, nici nu se ştiau măcar, aşa că şi obligaţiile mele nu-mi prea păreau corvoadă. Trebuiau făcute şi gata!
tata și…șase stații
Tata era zugrav. Mi se părea cea mai grozavă meserie. Toată ziua era pe drumuri. Dacă nu era la serviciu, sigur avea el un ciubuc. Aduna tatăl meu precum furnica. Îi intrase în cap să ne ia casă. Şi ne-a luat de-a lungul vieţii trei case, nu una, dar asta e altă poveste şi se întâmpla în alte timpuri. Pleca tata de acasă ca un clovn – vopsit tot pe haine, cu o ciupilică ce nu încăpea pe capul lui, cu ditamai părul creţ, de parcă era din clanul Jackson. Cu bidoane, perii, roluri, mistrii şi cine ştie câte alte pensule şi ustensile. Făcea vreo două drumuri până la adresa cu pricina. Taxi nu lua niciodată, ar fi scăzut visteria şi…. „nu era tocmai bine”.
N-aveam telefon. Ba eu, când vedeam unul, stăteam pironită în faţa lui doar, doar, o suna, să ştiu şi eu ce sunet poate să scoată minunea aia de aparat. Aşa că, mesagerul era nea Vasile, vecinul, zugrav şi el dar cu mai mult noroc, la vremea aceea; deşi avea, săracul, trei fete. Da, dar avea și spaţiu pe măsură şi adunase, el știa de ce, mai multă invidie pe tata. Că, deh, prea se descurca! Însă, cel mai tare îmi plăcea la ei că aveau baia în casă, dar n-aveam voie să arat asta prea mult, mai ales că tata ne promisese că, nu peste mult timp, ni se va schimba și nouă norocul. Într-o zi, nea Vasile îi transmite mamei că tata şi-a uitat acasă o plasă foarte importantă şi neapărat, într-o oră, să facă bine să i-o trimită.
Mama, nici una, nici două, ne îmbrăcă pe amândouă, ne dă plasa în mână, ne urcă în TROLEIBUS, şi ne spune sec:
-Număraţi șase staţii şi coborâţi, aţi înţeles? Eu-mută. Nimic nu ziceam, ea continua:
-Pe urmă, coborâţi, traversaţi, nu-i dai drumul soră-tii la mână, mergeţi tot înainte şi daţi de tac’-tu? Clar?
Nu, nu era clar, dar ce conta, mai ales că şi la întoarcere trebuia să numărăm tot șase staţii. Of? Cui să-i spui, cui să te jelui? Tocmai proprii părinţi ne puneau la astfel de încercări. Sor’-mea, deja, se zbenguia pe scaunul pe care abia ne aşezasem. Eu eram încremenită de spaimă, iar când troleibusul s-a pus în mişcare, m-am pornit, frate, pe plâns, de nu mă putea opri nimeni şi nimic. Dacă uitam câte staţii au trecut, câte vor mai fi; dacă şoferul vede că nu e nimeni în staţie sau nu coboară nici măcar un om şi nu opreşte defel, şi atunci sărim peste vreuna? Dacă n-am înţeles, ne rătăcim şi ne omoară mama? Ce mă fac? Dom’ le, povestea cu drobul de sare era mic copil pe lângă temerile mele. Dacă, dacă, dacă……
Într-un sfârşit, după ce au sărit de vreo două ori vestiţii captatori şi m-am prins că nu e staţie, am traversat cu sor’-mea de mână, care din empatie, încă, îşi continua bâzâitul, i-am predat plasa tatălui nostru, ce ne-a apostrofat, cum îi era vorba: „Pe unde-aţi umblat, tu-vă mama voastră? De când vă aştept!” Ne-a repus în troleibus şi ne-am întors numărând staţii.
De atunci, mă chinuie o întrebare: – de ce ne-a trimis mama pe noi şi nu s-a dus chiar ea? Şi ce curaj să ai să laşi, doi copii, lelea? Dar ce mă mai mir?Ne urca ea în tren, „ne dădea în grija conductorului”, până în Făurei, unde ne aştepta tataia! Alte vremuri, alte amintiri, alţi oameni! Dar multă vreme, chiar şi acum, când urc într-un autobus, deşi o fac rar, număr staţiile. Doar că nu mai plâng. Îmi plânge doar sufletul…..după tata şi a mea copilărie când el era tânăr şi frumos!
