Mă port cumva cum nu mă știi,
Te uiți străin și te închini la stele,
Te tot întrebi cine o fi
Femeia cu ochi de mărgele;

E toamna iar și mă privești vorbind,
Dar ție nu-ți trimit nicio silabă,
Îți par frumoasă ca un trandafir,
Chiar dacă-n urmă las un spin în palmă.

Se strică vremea și se strică timp,
Doar eu nu stric cuvintele din mine,
Le-nnod în vorbe care nu te-ating,
Căci ne separă ce-a plecat sau vine;

Sunt ca o glumă spusă fără chef,
Nepotrivit, la o chermeză sobră,
Par a fi eu, dar prinsă-n într-un gherghef,
Țesând tablou ce anunț-o catastrofă.

Cand m-am schimbat? Sau cine sunt de fapt?
Nu te-ntreba, căci viața nu se-ntreabă,
Am fost mereu la fel, în felul meu ciudat,
Am spus doar ce s-a vrut, nu ce mă poartă.

Nu pierd nimic, un zâmbet sau un glas știut,
Că ne separă multe, se cam știe,
EU îmi ajung, tu ție nu-ți ajungi,
Tu ești o foaie, eu sunt doar hârtie.

Mă port cumva cum nu-ți închipuiai,
Tăcerile tot îți aduc uimire ,
Rămâi privind spre ceea ce știai
Și mă sădești adânc într-o amintire.

De-oi răsări, din nou, să nu te miri, tot am să tac,
Rodind cuvântul din cuvânt nedespicat!

Aparențe, din ciclul poezii-jucării