Când eram mică, una din expresiile pe care le uram cu foc era „pe vremea mea”. Nu puteam să mă fac şi eu că stau degeaba şi pe gânduri, că, hop, „pe vremea cuiva” nu era timp de asta, şi, vezi Doamne, se alerga încolo şi încoace pentru un blid de mâncare. Nu mă puteam şi eu un pic făli cu vreo rochie mai şuie, că, gata, „pe vremea altcuiva” nu existau decât două bucăţi -una de fiecare zi, şi alta de duminică iar asta nouă sigur nu corespundea vremilor. Începusem să mă cam obişnuiesc cu expresia asta, dar nu însemna că-mi şi plăcea. Nu-mi place nici acum.

Într-o zi, mi-am cumpărat singurică, din bănuţii câştigaţi de mine, o pereche de saboţi. Erau închişi în faţă, şi eram tare mândră de ei. Până am ajuns acasă. O ora s-a chinuit tata să înţeleagă cum vine asta – albastru în degrade. „Măi, tată, măi! Vezi că te-au înşelat ăia şi ţi-au dat pantofi uzaţi! Tu nu vezi ca nu au nicio culoare? Păi, pe vremea mea, culorile erau culori, nu degrade” , și mai scuipa un pic pe papucul meu, încercând cu o cârpă să uniformizeze culoarea. După ce s-a bunghit că aşa erau din fabrică, m-a înjurat dulce, bombănind în barbă: „Apăi, pe vremea mea nici papuci n-aveam! Nu m-am dus la horă să mă pup şi eu cu o fată că eram desculţ! Am ajuns cu o pereche de başcheţi la Braşov, şi ăia împrumutaţi!” , adevărat, tată, dar cred că bascheții ăia au avut ceva praf magic că tare te-au ajutat să găsești cărare spre succes și împlinire.

Orice făceam, aducea invariabilul, de mai sus, branduit deja. Aproape că voiam bătaie decât sa mai aud, o dată, această vorbă care te tăia până în fundul sufletului. Dar uite cum deviez eu de la o întâmplare, care dacă nu s-ar fi petrecut aievea, jur că o inventam eu, doar pentru amintirea de nepreţuit care mi-a rămas într-un cotlon ascuns şi de care nu pot vorbi fără să mă gâtui de emoţie. O întâmplare despre cât de aproape îți poate rămâne o fărâmă din trecerea ta prin viață și cum unii oameni s-au născut să îndrăznească, să biruie, să strălucească și să se cuibărească în sufletul tău mergând cu tine prin fiecare clipă petrecută pe pământ ca într-o taină doar de voi știută.

Crescusem. Aveam vreo 17 ani, şi nimic, nimic, nu-l făcea pe tata să accepte lucrul ăsta uşor. Fusese multă vreme plecat din ţară, iar şocul de a mă vedea aproape femeie nu-i dispărea deloc, din păcate. Nu mai vorbesc de toate conflictele neînţelese de mine, dar logice pentru el, care mă secătuiau şi mă ţineau departe de toate activităţile caracteristice vârstei mele. Acceptam, nu fără să mă revolt, orice hotărâre. Asta nu însemna că tristeţea nu era pe faţa mea ca o mască permanentă. Rezistam greu, dar din dragoste pentru el, îmi alungam de zece ori pe zi gândul meu, aparent egoist.

Tata avea nevoie de odihnă, aşa că ne-am refugiat, pentru o vară, cu toţii, în satul mamei mele. Ehehe! Ce vremuri! Toţi erau sănătoşi, în putere, familia reunită într-o formă cum rar se va mai întâmpla în timp. Doar eu mă topeam pe picioare de plictiseală şi de căldura aia mocnită, de sat uitat de lume, în câmpuri arse şi uscate. Vremea când plângeam până la Mizil, de dragul mămăiţei mele, trecuse şi lăsase loc doar unor frământări de adolescentă suferindă. Era suficient să mă privească tata, în starea mea de zi cu zi, că un nou incident stătea să înceapă. Mi-o căutam fără să fac nimic, propriu-zis.

La un moment dat, se aude în sat că, la Căminul Cultural, va fi seară dansantă. Habar n-aveam să dansez, deşi ani aveam destui. Mie nu-mi mai părea vreo tragedie, era rezultatul unei educații rigide, exact cum v-am povestit deunăzi, cand spuneam ca in apartamentul nostru de bloc muzica nu canta niciodata. Asa ca daca muzica nu e, de unde dans? Dansul acela posibil, însă, încolţise în capul meu ideea că n-ar fi rău să pot participa şi eu la un eveniment de acel gen, măcar de curiozitate. Degeaba încercam sa-l înduplec pe tata, să-i promit că doar pentru o vizionare, măcar, să mă lase, că nu mă amestec la dans cu „ţăranii” satului, că doar scenarii absurde îi treceau prin minte. Totul era până la închipuirea că nişte mâini străine s-ar putea încolăci peste mijlocul meu, într-o încercare bâţâitoare.

„Nu mai insista!, spunea tata, din ce în ce mai nervos. Nu te duci, şi gata! Pe vremea mea, fetele tinere mergeau însoţite de femeia bătrână din casă şi erau bine supravegheate Unde să te las eu, printre oameni pe care nu-i cunosc? Si cine-mi garantează mie că vii teafără de acolo?”, de parcă m-aș fi dus la război nu la vreo discotecă sătească, însă el deja își imagina lupte corp la corp și săruturi furate, știrbindu-mi astfel ceea ce nici eu nu știam că am. Am oftat prelung și am început a foșni toată a neliniște dar atât cât să observ că  nici una, nici două, mamaia mea, care plângea în colţul basmalei ei înflorate, nici că mai aşteptă să înceapă alte comentarii, că numa ce o aud, ca  un miracol: „Ei, Iosifică, dacă e aşa mamă, merg eu cu ea! Dar o iau şi pe Sorina să vadă şi ea cum se distrează tineretul!”

Mama, care era simplu spectator, şi care cu ochii minţii vedea spectacolul gratuit oferit de bunică mea tineretului sătesc, a încercat zadarnic să ne oprească acţiunea. Mamaia şi-a pus şorţul nou, basmaua cea de duminică, şi-a luat toiagul nelipsit picioarelor sale neputincioase, pe noi de ambele braţe şi ne-am îndreptat spre Căminul Cultural.

În urma noastră lumea râdea ca la urs. Nu se mai văzuse aşa ceva, nici măcar cu fata popii, cea crescută după taine şi canoane. Eu, înaltă, slabă, ca o arătare de Braşov, prea plină de fusta ei de piele gri petrol, care şi acum ar face victime în lumea fashion prin culoarea deosebită ce o avea, – mai am costumul și acum, si inca in stare bună, din respect pentru efortul tatei de atunci – nesigură de acţiunea în care se afla, dar prea curioasă pentru a renunţa uşor la aceasta, păşeam printre pietrele uliţei făcându-mă că nu văd rumoarea creată. Doar sor’-mea, Sanda, ţopăia fericită că-şi va întâlni acolo suratele de joacă de pe stradă.

Deja zvonul circulase şi ajunsese înaintea noastră la Cămin, astfel încât atunci când uşa se deschise şi a apărut mamaia zâmbind ca o fetişcană, nimeni nu s-a mirat prea tare. Auoleu, dar abia acum începea aventura pentru mine. Cu un ghiont prea vizibil, de care m-am jenat prin natura lipsei de experienţă de viaţă dar și datorită aerelor mele  de domnișoară, mamaia mă împinse şi pe mine în grupul celor mari, fără să stea pe gânduri, aşa din instinct și dragoste, dornică să mă vadă distrându-mă și meritând toată tevatura aia, că doar nu venisem la muzeu. Toată lumea se risipi, însă, lăsându-mă primadonă, la concert, fără spectatori, de-mi venea să intru în pământ, nu alta. Nici măcar fetele de pe stradă nu se înghesuiau să mă salveze. Şi de ce ar fi făcut-o, când, de fapt, le adusesem duşmanul, fix la singura lor serbare comunală? Cât mai umblaseră ei după DJ- ul scump la vedere, mai rău ca soarele în timpul furtunii! Ehehe! Şi-acuma, na, belea…

Încet, încet, toţi se mutau afară din Căminul Cultural să se poată pupa şi strânge în braţe, liberi, fără să-i vadă tanti Ioana lui nea Nelu Colan. Eu nu îmi doream altceva decât să ne întoarcem, îmi ajunsese durerea aia crunta de stomac și bătăile de inimă care păreau ca vin din toate părtile corpului uitand de bruma de anatomie pe care o învățasem până atunci.  Sor’-mea bâţâia pe ritmuri disco, cu o Doiniţă şi o altă fată de vârsta ei și nici nu concepea să-i stric distracția abia descoperită. Mamaia zâmbea politicos tuturor. Doar de mine nu se apropia nimeni, de zici că se dăduse cu bomba cu neutroni, fix în jurul meu. Acum, când rememorez, mă lovesc de timpuri și vremuri, de percepții și de faptul ca totuși se mai schimba lucruri pe lumea asta. Realizez, ca in ciuda bățului din dotare, al șorțului de jupâneasă și al basmalei cochete, buna mea dragă nu avea nici 55 de ani, doar ca toți cei din jur o tratam de parcă împlinise suta și în ea zacea toată înțelepciunea lumii.

 M-a salvat, drăguţa – tot cu grija și istețimea sa de care toți beneficiam din plin – strigând într -un microfon că pentru ea asta e singura seară în care nu vede, nu aude şi nu pricepe, şi că n-au decât sa se pupe după boscheţi cât vor, dar s-o danseze şi pe nepoată-sa careva. Să mooooooor, nu altceva! Şi, ca să nu plâng instantaneu, m-am trezit într-un blues al vremii cu finul nostru cel mai mare. Salvată de clopoţel, cum s-ar spune, şi de  ruşinea abătută asupra mea de nicăieri. Naiba mă pusese să vreau la bal?

Nu mai ştiu amănunte. Am senzaţia că am plecat destul de repede, spre dezamăgirea soră-mii, care tocmai ce se băgase într-un joc de-a ascunselea. Tata s-a declarat mulţumit, mamaia şi-a ţinut promisiunea şi nu a spus nimănui care pe care a pupat; dar nu s-a mai mirat când unul, sau altul, anunţa vreo logodnă. Ea, deja, avea notate, în carnetul sufletului şi al minţii, toate datele. Cât despre mine, atunci am fost mulţumită, atât cât se putea, de toată seara cu pricina. Dansasem în sfârșit, habar nu aveam ce; văzusem lumea tânără a satului, seara disco, şi îmi fâţâisem şi fusta mea, cea de neegalat, printre lume, care nici că mai văzuseră aşa ceva până atunci, astfel încât orgoliile mele mărunte îmi băteau gongul celor mari care se apropiau. Nu mi-am mai dorit la dans. Ba, în timp, puţinele seri petrecute prin discotecile din împrejurimi mi-au lăsat gusturi amare… de nepotrivire.

Întâmplarea asta, în schimb, cu mamaia la discotecă, a devenit, peste vreme, una din amintirile mele de aur, iar dacă ar trebui să o mai trăiesc l-aş ruga pe Dumnezeu să nu o ocolească, pentru că, fără să ştiu, atunci, „pe vremea mea” am trăit lucruri din „vremea lor”. Şi… nu regret. Uite aşa azi, cu eroii vieţii mele, v-am mai adus o poveste, iar eu am încă un punct bifat cu SĂRUTUL MEU SĂRAT DE BĂRĂGAN, buna mea născută într-o zi de Sfânta Paraschiva și dusă într-un început de an, cândva, când viforul și zăpezile mi-au îngenunchiat copilăria și simbolul ei.

Te iubesc, mamaie! Dincolo de cuvinte şi întâmplări, până acolo de unde mă veghezi azi…