„….nu-mi doream decât să mă învălui cu el, ca o a doua haină, purtată doar trei zile, de Crăciun. Nicio zi în plus, niciuna în minus. Dar cine poate rezuma senzația plăcută a mirosului de brad doar unui timp precis?” – e un citat care imi apartine, scris candva…pasager..pe un blog cu stradute si iluzii…
Aveam o vecină, o negresă frumoasă, care locuia la o mansardă, aici, pe un deal minunat din orașul meu. Se spunea despre ea că iubea brazii, Crăciunul, globurile și beteala mai mult ca orice. Poate doar dansul îi era mai iubit căci o vedeam, privind furișata de după perdele, cum dansa seară de seară. Fascinant, ca într-un ritual de ea stiut. Si nu e poveste, ea chiar a păstrat Crăciunul și bradul mult timp, până în primăvară, când tot nu l-a aruncat, ci l-a așezat pe balcon, așa uscat, cu beteala tremurand, zdrențuită deja. Si de câte ori venea pe balcon, îl mângâia cu ochii, cu privirea, atingându-l ca într-o vrajă. Mă înduioșa teribil și mă gândeam că tare drag o fi prins de brăduțul ei. Știam că e primul ei pomișor de când venise să locuiască în țara noastră
.
Uneori ne obișnuim atât de mult cu imaginea bradului, încât ni se pare de neînchipuit să fie cuiva atât de special și unic, când e mereu doar la o mână întinsă, uitând că sunt lumi numai de nisip și soare, fără verdele nostru curat.
Poate de asta, mulți dintre noi nu depășim clișeul acela cu asocierea bradului și copilărie, alt lucru la îndemână. De parcă n-ar conta la fel de mult și când ești matur, de parcă încă nu te poți pierde sub miros de cetină și vin fiert, visând la tihnă meritată, măcar după un an de zile. Ne costă mult așteptarea și prea o transferăm în trecut când, de fapt”…. nu conteaza deloc ce varsta ai.
Cand vine Craciunul, vine Vestea, vin Magii, vine Nașterea Domnului, vine bucuria și iubirea. Pentru puțin timp uităm de griji, ne străduim să aruncăm într-un colț problemele și ne strângem aproape cu cei dragi. Când vine Crăciunul știm că e momentul să creștem copilul din noi, să îl adormim sau să-l transformăm în om mare doar dacă vrem. Am încetat demult să îmi doresc daruri, dar nu voi refuza niciodată darul iubirii celor dragi. Și nu e doar o vorbă. Un alt clișeu.
Scuturați-vă voi de sănătate, de dragostea primită, de fericire, mulțumire, așezați-vă într-un colț, singurei, și priviți în jur. Fără toate acestea nimic nu mai are culoare. Fără o vorbă bună, fără un sprijin, fără liniștea din suflet știindu-te ocrotit și iubit, orice verde ar deveni tern și de prisos. Am oameni in jur care nu au sărbători fără probleme, care nu au primit acel răgaz pentru tihnă și bucurie, și stiu cât de greu trebuie să le fie pentru că nici mie nu mi-a fost Crăciunul altfel, multă vreme.
De ce nu mi-a fost mereu Craciunul stare de bucurie? Pai,cum sa îmi fie dacă într-un 25 decembrie, cu aproape 20 de ani in urma, l-a ”ratacit” viata pe tata, l-a ”umilit” şi l-a aşezat într-o buclă ce semăna cu ”ziua cartiţei”, dar a fost anul cârtiţei”, după un moment ce-i putea fi..fatal? Dacă ați citi ‘‘CRĂCIUNUL TATEI” poate veţi înţelege de ce la noi în casă, o perioada, Craciunul a insemnat amalgam de lacrimi dar şi recunoştinţă. Mulți stiți povestea deja, pentru ceilalti o voi aseza, aici, mai tarziu.
Tata a dispărut dintre noi într-un mai 2007, dar Craciunul ne e tot rană, deşi acum evitam aceste poveşti, fiecare ştiind că istoria omului trudit de vise şi sperante se mai scrie acum doar in stele. Mereu i-am pus cunună de brad la cruce, i-am șoptit alte cuvinte și am sărutat marmura rece ca într-o poveste fără sfârșit, mulțumind in gand că am putut ajunge, acolo in satul acela colbuit, să-i zic tatei că am încă parte de oameni buni pe drumul meu și să-și doarmă somnul liniștit. Anul asta insa nu am ajuns deloc la crucea tatei și mi-e inima saraca…și neimplinita.
Asemeni fetei abanos, mângâi cu privirea bradul meu trainic format din oameni buni și frumoși. Și pot păstra, astfel, taina iubirii și dăruirii…mult, mult, până la următorul Crăciun, când doar înnoim și lustruim globul fericirii permanente iar pe cel al nostalgiilor il protejăm cu sfințenie. Cu bune și rele cred în tihnă și frumos, de Nasterea Domnului, dragi prieteni! Vă doresc zile la fel.
As vrea sa ajung la Buzău, în fiece Crăciun, să-i spun tatei că n-am uitat nimic din ce a trăit el, și că știu că, măcar acum, nu-i mai sunt zbaterile atât de dureroase, iar dacă nu voi putea să fac asta voi trimite gândul spre stele și sigur va ști.
Iubiți-vă mult, e tot ce contează! Am fost atâția ani singură de Crăciun, încât, uneori, parcă mai aud murmur de colinde și tăcere nesfârșită, apăsătoare. Fără o vorbă bună, fără un sprijin, fără liniștea din suflet, știindu-te ocrotit și iubit, orice verde ar deveni tern și de prisos. Mi-e inima de turtă dulce azi. O așez lângă o cană cu vin fiert și mulțumesc, încet, pentru tot ce am primit în acest an. Și vă mulțumesc și vouă, dragilor!
