Orice aş face nu-mi pot scoate din cap că anul acesta, pe care l-am asemănat cu o bufniţă (prea a stat cu ochii pe mine şi timpul meu) e pe ducă şi peste trei luni vom fi deja în altul. Mi se pare că totul se învârte rapid, ca un titirez ce nu se mai opreşte şi că noi ameţim de atâta alergare în cerc. Nu ştiu cum de se plictisesc alţii, dar chiar şi zilele ce îmi par a fi trăite cam la fel le-am simţit scurte şi insuficiente. Nu am găsit timp destul pentru tot ce-mi place, pentru clipe de tihnă prelungită, pentru citit, între plăpumi, cu căței alături, pentru un ceai … cu tine. N-am găsit. Mă adun în activităţi multiple şi nu-mi mai găsesc starea firească şi caldă, risipindu-mi energia între fleacuri dar și responsabilități. Cuvintele răman uneori ascunse în capul meu, aşa cum au stat, de fapt, 25 de ani înainte să am curajul să scriu, la vedere, orice bazaconie mai mult sau mai puţin potrivită. Parcă le fac loc cu porția, deși poate că au timpul lor și sunt adunate în clepsidre pe care uit să le întorc, și atunci nu se scurg. Mi-s prea dragi toate să le las, totuși, să moară de la sine, sucombate de neprevăzutul vieţii. Numai că asta nu ține de timp, nu există un timp al cuvintelor, nici anotimpul vorbelor scrise, ci doar o fugă din calea frigului ne așază în fotolii și la mese de scris, mai ușor în octombrii decât în veri cu chemări umblătoare.
Cineva drag mie îmi spunea, ca un fin observator, că toamnele mele sunt pline de rod, și că statul la vatră, în ceas tihnit, îmi adună rătăcirile de parcă frunzele și vuietul pădurii în muzica lor ca de chitară, mă subjugă și mă țintuiește în loc fermecat. Poate că da, poate că nu. Încă mă uit cu jind la ale mele cizme călduroase și la pelerina de ploaie și mai că aș bea un vin fiert pe o terasă din Brașov, cu trei turiști rebegiți alături numărând împreună picurii ploilor și câinii rătăciți pe pietonal. Mă abțin, e un frig de trece și ultimul licăr romantic sau doar de ducă.
Am puşculiţa plină de idei şi un rucsac doldora de gânduri noi, de unde as putea scoate, una câte una, poveşti ce se vor scrie de la sine. Logica lucrurilor pare simplă, așa că de ce aș complica eu lucrurile aducându-mi aminte că anul acesta am fost ca o maşină rămasă fără frâne, mereu în derivă, gata să trec totuşi de obstacole, lăsând doar întâmplarea sa fie factor decisiv.
Sunt convinsă că dacă voi citi aceste cuvinte peste doi-trei ani, voi simți ca și când vorbesc de anul în curs. Mereu e la fel. Mereu. Se pun nuanțe, înflorituri, dungi negre, dungi roșii de nebunie, flori-cuvinte, oameni-poveste și cartea trecerii noastre pare scrisa deja. Destul de greșit, amănuntele fac diferențele și bătăile inimii sigur vor fi simțite altfel cât să știi pulsul anilor și să-i recunoști în toată măreția lor.Timpul. Obsesiv cuvânt şi greu precum un elefant. Voi trimite la gunoi cuvântul AN şi voi alege altul…săptămână. Săptămâna fiecarei întâmplări. Săptămâna unui octombrie vesel, darnic, bine dispus, plimbăreț și chefliu, cu dor de pastramă și must, și lăutari cu ștaif. Timpul ..lui octombre....
Timpul ca un elefant
Din maşina timpului, cea cu roţi mari ca de moară,
s-a dat jos un elefant, ce spunea că timpul zboară
repede şi fără ţintă, ticăind exasperant,
fiindcă s-a pierdut în lume şi-acum e…nemăsurat.
Avea logică, nu glumă, tot cu ochii pe un ceas;
din rucsacul lui de gumă a scos chiar şi un atlas,
ca sa caute mai bine ţara, locul, chiar şi drumul,
dar păreau atât de multe, risipite cu duiumul;
şi ştia c-orice secundă, ce se duse la gunoi,
era fum, era himeră, nu mai vine înapoi.
Îsi pusese, fix, în minte să le-adune, să le ţină
mai la vatra timpului, pe secundele lumină,
caci tot auzea în juru-i, ba prin dreapta, ba prin stânga,
că timpul se comprimase şi că lumea n-o să-l strângă,
c-o să-l lase să se ducă, în acorduri de chitară,
nimănui n-o să îi pese dacă-i iarnă, dacă-i vară;
număra acele ore, douăşpatru în total:
„Cum să fie dom’le şaişpe?, e un bluf internaţional.
Ce specialiști britanici? Să taie din timpul lor!
Nu să mi-l adoarmă mie într-un calcul cu erori!”
Timpul îl privea cu ochii ca de bufniţă, măriţi,
el avea la puşculiţă, strânşi grămadă, acoliţi:
şi minutul, şi secunda, orele, nici nu mai spun,
pregătite ca de gală pentru orice rămas bun;
încălţate în sandale, sau cu cizme, după caz,
elefantului-i şoptise să mai lase din necaz,
căci de când e timpul nostru măsurabil în secunde,
risipit e-oricum de toate- fiinţe mari sau doar mărunte;
şi că numai în minutul ce va fi mai important
vei simţi ca totul fuge şi că nu e măsurat
în secunde de iubire, timpul lui sau timpul tău,
orice-ai face-n astă lume, şi de-i bine, şi de-i rău,
nu-ţi rămâne decât clipa de aducere aminte,
ce-a trecut deja, dar uite-o…..aşezată în cuvinte.
