M-am trezit cu gânduri de nepotrivire; cu gânduri simple care parcă se reeditează, semn că atunci când îţi picuri în suflet semne incerte, nu fac altceva decât să te răscolească, periodic. Vara e pe ducă. Care vară?, îmi vine să spun, căci eu  am în minte doar o vară pasageră, cu rucsac găurit şi cu manta de ploaie pe care a scuturat-o mai tot timpul peste noi. O vară bosumflată şi udă, ce mi-a fost prietenă  dar tot mi-a adunat în suflet dorinţe de nisip fierbinte sau măcar de trotuare încinse, chiar și pentru o vreme, doar. Dar oraşului meu trotuarele i-au fost reci şi doar clipe de fierbinţeală au trecut peste el. Clipe. Nu-mi plac fierbințelile, dar nici ploile dese nu sunt tocmai de dorit într-un anotimp care e unora speranță și relaxare, așteptare după atatea alte friguri și deznădejdi.

La penultima ploaie serioasă, am privit mâlul ce se scurgea prin canalul din curte şi, pentru un moment, am văzut luciri aurii, ca nişte dâre de lumină, ce se lipiseră, parcă, de betonul neprietenos într-o încercare absurdă de a-mi arăta că soarele şi-a trimis razele lui timide, dar vara asta ingrată i le-a smuls, brutal, şi le-a amestecat cu noroiul muntelui într-o ciudă şi furie de neînţeles. Mă uitam cum alunecă în gaura aia neagră, cum se prelinge vara mea şi razele mele de soare.

Să se ducă!, am zis

Să se ducă, aşa cum s-au dus toate visele mele de vară; vise neîmplinite, prinse în deşertăciuni şi amăgiri de vorbe fără temei!

Să se ducă…

Iar eu am fost exact ca anotimpul ăsta. Capriciu de om, trecut prin noi dureri, prin încercări, prin gând presărat cu treceri definitive. Parcă m-am molipsit de la vremurile astea temătoare şi am fost ca o boare, ca un fulg purtat de senzații multe, dar risipite doar în vorbe ce nu s-au putut aşterne. Zbaterile mele simple, de om muncit de dorinţe  cuminţi, au dezvăluit că, în definitiv, așa trebuia să fie totul și că nu e  ploaia mea de vară decât o așezare în matcă,  o trecere ..udă, care ne-a țintuit pe unii dintre noi acolo unde trebuia sa fim și poate alta solutie de convingere nu era.

 În timpurile mele scurte de relaxare, am trecut cu tăvălugul amintirilor peste oameni şi chipuri.Se întâmplă asta în fiecare an, la fiecare pierdere majoră, la vreo introspecție serioasă dată nu de întâmplari hotărâtoare ci de o prețuire inevitabilă a timpului care devine atât de prețios, când realizezi că unii nu mai au privilegiul de a-l risipi. Si atunci te gândești, fără concluzii majore, căci mai mereu devin dovezi peste timp că n-ai făcut altceva decât să le-ncalci periodic. Însă, înșiruindu-ți idei aparent salvatoare, e posibil sa gasesti raspuns și solutie măcar vreunei situatii in care te pastrai din…inertie.

Am realizat că nu mai iubesc aceiaşi oameni, că nu mai vibrez acolo unde nu este ecou clar în sufletul meu, că nu regret asta şi că mă simt eliberată. Că port recunoştinţa întâlnirilor potrivite, dar că diferenţele vieţii îşi pun amprenta pe continuitatea lor şi că le-am  lăsat la nivel de întâmplare hotărâtoare, doar. Că nu pot mai mult şi nu mă pot simţi vinovată pentru asta.

Că nu mai pot face parte din istorii fără substanţă şi din poveşti cu vorbe ce se spun doar pentru zgomotul conversaţiei. Am avut timp să-mi pun priorităţile în ordine şi să-mi alung demoni ce se încăpăţînează să mă urmeze ca şi când ceea ce aş spune sau aş face eu ar avea vreo importanţă mai deosebită.  Nicidecum.  Sunt sigură că fiecare lucru, bun sau rău, a venit să-mi arate că aşa trebuia sa fie totul; că orice greşeală făcută se plăteşte, că schimbarea poate fi potrivită sau nu, dar că nu interesează pe nimeni asta, ci ştii doar tu dacă iţi e bine acum sau mâine. În raport cu ceilalţi, tot ce nu mai e la fel nu alungă momentul delicat în care aţi interacţionat;  nu alungă sentimentul dezgustului sau al lehamitei ce-o poartă şi poate nu alungă nici frumosul care-l vede în tine, după caz . Dar tu nu mai eşti acelaşi şi poţi trece peste asta; poţi vedea dincolo de azi, de mâine, de anotimpuri neprietenoase.

Vara asta s-au dus oameni, au plecat clipe, am fost fin observator în vacanţa altora, exact cum fac de ani buni de cand concediile mele sunt adunate in zile prinse cate doua sau trei. Am prins contur de femeie încrezătoare, am iubit doar ce pot, ce ştiu şi cunosc, am simţit instabilitatea zilei de mâine, am tras cu degetele de viată şi am aşezat-o dincolo de anotimpuri, de timpuri, de zile, de clipe şi am ştiut, încă o dată, că ceea ce spui cu ceea ce faci nu e acelaşi lucru;  că unii cred că fac multe, dar e doar în mintea lor vizibil asta; că oricât ţi-ai regreta acţiunile, ele rămân în oameni, înfipte adânc, şi că există unii pentru care adevărul nu trece dincolo de ceea ce vor vrea să vadă, realitatea fiind de multe ori alta. Dar indiferent de ceea ce vrem a se întâmpla, după viziunea fiecăruia, viaţa ni se întâmplă imperfect şi uneori instabil, fix ca în vara asta udă şi scurtă, cu luciri de toamnă timpurie.

Și, tăvălugul, odată pornit, nu se va mai opri să nu adune astfel de stari. E mai ușor să vorbești de ceea ce tulbură, decât de ceea ce  ne înveselește, și cred că gândurile acestea nu se vor opri aici, ci, cu siguranță, vor ramane la fel, adunand și nu risipindu-le pe acestea. E puțin probabil sa mai schimbi ceva din ceea ce ai strâns în lucruri care sapă și formează tranșee pregătite să adăpostească alte răni, primite din războiul cu viața. Noroc că lumea e făcută și din gând bun, iar anotimpurile se pot schimba între ele, dăruind poate ce nu a reușit cel de dinainte. Si cred asta, cred în tot ce înalță și ne ajută să uităm, și să construim, chiar daca avem impresia că nimic nu ne va mai surprinde atât de tare în mod pozitiv.  Însă, ca într-o vrajă, nu rămâne decât mâinele. Un mâine fermecat de cuvinte potrivite. Sa le alegem cu grijă. Vară, pleacă! Mi-e totuna! Mâine să fie! Doar moartea e definitivă, în rest, noi putem face orice!

..se duce vara! Să plece, ingrata!
N-a fost chip să-i facem pe plac,
Orice i-am fi zis, orice i-am fi dat,
N-a făcut altceva, decât ne-a udat.
Să plece, îi zic; deşi stiu cam prea bine
Ce doruri de vară vor creşte în mine.

Se duce vara şi prin scrierile altora, într-o temă comună numită psiluneală, şi pe care le găsiţi, dacă vreţi aici.