O sa ziceți că va înnebunesc cu „minunile” făcute de soțul meu. Pai, nu. Că totul e ciclic. Vine o vreme când e liniște și doar replicile lui sunt spumoase și produc ceva agitatie, dar și cand înalță zmee tricolore în toată curtea, se bucură încă din 21 decembrie că se lungește ziua și vine primavara sau adună toti cățeii cartierului, coadă, si se țin toate ghidușiile de el, n-am cum să nu vă povestesc.

ÎNSA DE DEPARTE, STCLA DE APA MINERALă, LA 2 L, verde și de plastic, e dușmanul meu numărul unu prin care soțul tot încearcă niște vrăjitorii și, uneori îi ies, alteori…nu.

Se zice ca hidratarea e bună, iar el bea apa oriunde s-ar afla – în bucătărie, în baie, dormitor, hol, cabinet, peste tot vezi o arătare de sticlă de 2 litri care se face una cu făptura soțului. Nu-mi place deloc, timp de pahar nu-i, dar si după ce își linișteste însetările mă trezesc cu inamici uitați peste tot. Am dormit cu unul în pat, un inamic verde rostogolit în clinchete tulburatoare pentru nopti cuminți. Mi-au aglomerat masa, scaunul, pervazul. Ce mai, neplăcut! E în stare să amâne și decolarea vreunui avion de îl ia pe el cu sete, iar peste tot cel mai fidel accesoriu nu e vreun ceas sau altceva decat minunea aia de sticlă.

Totuși, obiceiul cel mai cel din toate, e de a mai bea puțină apă, fix, cand iese din casă. Sticla rămâne pe un podium, aparent la adăpost. În primele dăti, am cules-o și așezat-o în siguranță, deranjată de bufnitura pe  care o  făcea când o dădea jos cațeii, în bucuria lor de „pleacă tata sau vine tata!”.

Menționez că podiumul, de care vorbesc, este de fapt tot holul, care e la o înălțime mai mare decat locul în care se intră în casă și unde se necesita putina atentie atunci cand îl cobori. Dar stiti cum e cu obișnuintele? Zici ca de atatea ori ai pășit acolo, încat cunoști fiecare denivelare.

Într-o seara de iarnă, neagră ca taciunele, fără lumina nici măcar de la stâlpul de afară, vin eu, dinspre baie, cu o oala cu apa rece, sa pun cățeilor că se sfărseau si ăstia de sete, precum stapânul lor. Casa lui Setilă s-ar fi numit asta, daca pe mine nu ar trebui sa ma pacalești cu paharul cu apă, ca pe copii cu lingurita de mâncare – una pentru tata, alta pentru mama și una pentru cățelu’. M-am gândit eu ca mi-e cam lene să las tigaia aia cu apa, să aprind lumina, ca doar cunosc fiecare centimentru din casă si pot merge și cu ochii închisi pe oriunde.

Așa că nu aprind nicio lumină, orbecăi frumușel, pun un picior pe caldarâmul de gresie si cand să-l pun pe al doilea simt cum fac precum Stan și Bran, împreună, pe când călcau pe coaja de banană. Vin pe spate, capul face balans dar tot îl aud pocnind pe gresie, țin contra din spate, îmi simt coatele într-o durere care mă vindeca de „mă doare în cot, definitiv”, mă uit că sunt la concursuri de tricouri ude, dar singura participantă. Apa îmi șiroia, cucuiul se umfla si eu îmi injuram bărbatul, care nu era acasă. Am bolit ..trei zile. Pe ce credeti voi ca am călcat eu? Da, pe o sticla cu apa, de 2 litri, pe trei sferturi plina. Dacă sticla ar fi fost goala nenorocirea nu s-ar fi întâmplat. Dar așa s-a rotit sub piciorul meu de zici că era hopa-Mitică.

Jur ca aș fi dat totul uitarii. O vreme chiar a dosit sticlele alea din calea mea. Pana am uitat. Si eu, si el. Din cand în când o observam dărâmata de cătei și o luam de acolo. Totuși, într-o zi, cand am plecat de acasă, am lasat doi catei in interior, o sticla la usa și cand ne-am întors bloca nițel ușa, mi-am zis că-i prea de tot. Si cu adevarat sticla aia m-a mai urmărit, pana am decretat ca daca mai încearcă să ma omoare să o faca cumva mai pasional, mai artistic, caci femeie omorata din cauza unui pet verde, zău dac-am pomenit.

Pai, ziceti voi, nu merit eu ceva mai mult decat o amărâta de sticlă de plastic? Oricum ar fi, ghidușul meu, care inventează zile de naștere în septembrie doar să primească niște gogoși pe care mi le doream atunci, care își notează fiecare lucru la care mă uit doar m-o nimeri cu ceea ce-mi place atunci când aniversăm ceva, care mă ceartă dacă stau în frig prea mult, care-mi spune să nu mai dau explicatii nimănui la lucruri care mă agită, care e la fel de solitar ca mine, dar împreună suntem ca niște berze cu cuib de paie cocoțat deasupra lumii, e cel mai frumos dar primit de la viață și chiar mi-as dori să știe că „mor de dragul lui” și că sticla verde e doar pretextul de a scoate de la naftalina o poveste pe care unii dintre voi o cunoasteti. Să-mi trăiesti, dragul meu, așa fără pretext și nu de dragul unor sărbători cu simboluri comerciale.