Vremuri stinse, cu iz de castane coapte:

Îmi place când răspunsul
Vine în avalanșă,
Când gândul bun, din minte,
În versuri se așază.
Mereu îmi spun că timpul
Ne arată c-ar fi bine
Sa fim un pic mai simpli,
Sa ne uităm în sine
Și să privim, discret,
La dansul de senzații
Desculți, plutind, încet,
Valsând printre tentații,
Si-un strop să ne-amintim
De treceri de demult,
Cand vremea nu știa
Că s-ar numi trecut;
Si să-ți imaginezi,
Coșari, geamgii, florari
Si fetele de atunci,
Chiar de pe Mătăsari,
Si să nu-ți spui oftând:
„As vrea timpurile acele”
Cu siguranță mulți
Tot le-au simțit prea grele.

Când omul uită,
Iar din cârpe face
Motiv și scop,
Mă-ntorc, atunci, cu gândul,
La vechiul iarmaroc:
C-un cântec, joc și, poate,
C-o rochie mai bună,
Uitai și de noroc
Sau vis de viață bună.
Puținul de acum
E multul de atunci
Si uite a mea mirare
Pusă-n cuvinte dulci,
In umbre de castane
Si tufănele plânse,

Caci e-n a noastră stare
De vremurile stinse,
Să ne-amintim,

Și atât.