N-am umor mereu;
Ma zbat in replici cu zâmbet la colțuri.
Nu vreau cinism, nici ironii,
Nici miștoul unora care cred ca replica lor e glumă bună.
Vreau să râd,
Să hohotesc de bucurii.
Simt, însă, ca nu e vremea.
Bine, mai astept!
Dar cât?
Vă anunț dacă se schimbă lumea
Sau eu.
N-am umor și nici nu știu a merge pe bicicletă,
Si-mi par pierderi mari,
Caci viata poate fi glumă și mers pe bicicletă
Cu un coș mare plin de liliac alb.
Mi-aș mai dori să despic cuvinte.
Însă nimeni nu a observat, până acum,
Că eu am cuvinte înfofolite prea tare.
Ba, uneori, le-am pus și fular,
Așa cum îmi punea mama, când eram de-o șchioapă,
Mai sus de gură,
Cât să tacă toate și să le auzi, doar respirând.
N-am umor și nici nu știu să fiu amuzantă.
M-am născut cu sprâncenele adunate a mirare
Și cu buzele strânse, dar cu ochii după biciclete galbene.
Ce păcat că viața are doar dus.
Cred că la retrăit m-as fi priceput mai bine
As fi avut coșuri cu liliac alb in fiece cuvant,
Biciclete galbene la orice virgula,
Și zâmbete lăsate amanet pe chipul fiecarui om.
Iar tu nu te-ai mai chinui sa ma-nveti sa pedalez printre pietre
Sau sa râd de genunchii mei juliți.
Simt însă că nu e vremea!
