Furtuna la Tîrnoveni….a fost timp de jumătate de oră, fix când toată lumea înnebunise de grijă, teamă sau doar de sarcasm și indiferență. Au zburat niste ghivece, se clatina copertina-parasolar de credeam ca va pica de tot; un brad-pin s-a rostogolit fix in poarta, cat sa nu mai poti inainta, de voiai s-o deschizi. In cateva minute, intreaga curte era inundata. De voie, de nevoie, am iesit și am ridicat bradul, am desfundat niste scurgeri si am slobozit niste tipete..observand doi serpisori plutitori. Nu va spun cat de murata am intrat inapoi.
In timpul asta, in casa, blanosii se agitau, fiecare după temperament si apucaturi.
Fifi sub plapuma, Toto-tomberonezul gâfâind și tremurand, Izi maidaneza incercand sa intre sub pat, acolo unde abia pisi de intra, reusind sa bage capul si sa lase curul afara, ridicandu-ne in fiecare zmucitura. Lupu Baiatu avea concert tinand isonul tunetelor. Bobiță s-a bagat in cusca, privindu-ma, prin geam, destul de dojenitor. După ce m-am uscat, Toto m-a cotropit total, nedezlipindu-se de mine, înghesuindu-mă si luandu-mi aerul la propriu. Ei bine, nu înțeleg cum a stat bondarul asta de catel pe strada, vreo doi ani și ceva. Pe cine mai înghesuia el cand veneau ploile?
furtuna, la noi acasa, aduce iubire
Doar Zara și Alma erau linistite de parca era senin intr-o noapte de mai. Am plecat spre baie, trenulet după mine cu Izi, Toto și Fifi. M-am intors, trenuletul era pe șine, de ma chinuiam să nu calc pe „vagoane”.
Sotul nu parea impresionat. Se mira de ce covor de frunze e in curte.
Am adormit in lumina fulgerelor. Fifi și-a reluat locul sub plapuma, iar Toto s-a lipit si m-a privit parca spunandu-mi: „sa nu cumva sa ma trimiti de aici, ca nu vreau.” Nu l-am trimis. De ce as fi facut-o? Furtuna trecuse, dar eu o simteam inca in tremuratul catelului maro. Un sensibil!, pe cat e de temerar si hotarat in rest, caci nu degeaba il numim „sefuletul mic”
Ploaia si frigul au început să ne locuiască, dar nu știu de ce, cum și din ce motiv….e tare cald în bucata mea de lume!
Iar …veverița străzii a venit in vizita și… azi..
Voi ce-ați făcut prin ploi, furtuni, si vremuri cu fiori de toamnă udă, atunci când a fost anunțată cu surle și trâmbițe? Furtuna la noi acasa, aduce iubire prea multă!
Tocmai ce făcusem baie. Cu greu. Îmi înfăşurasem cumva o pungă peste piciorul operat şi m-am vârât în cadă pentru ceva răsfăţ. Răsfăţ n-a fost, dar în schimb am ieşit curăţică. M-am aruncat în prosoape şi am revenit în living. Na, că plouă! Ma uit în jur. Doar Zizi, birmaneza, mă privea cuminte de pe fotoliu. Dacă tot sunt acasă, hai să deschid uşa să văd care din animăluţe binevoiesc să intre în casă. Căţeii, normal. Se bulucesc, înainte de a-i putea şterge, măcar, pe lăbuţe. Bine şi aşa, doar nu-i potop.
TAN-motan
Şi-n momentul ăla, nu ştiu cum fac, dar mă trezesc, aşa, în prosoape, direct în mijlocul curţii, urlând şi ţipând, şi scoţându-mi toate onomatopeele la înaintare. Degeaba. Ce se întâmplase: pisicul Tan, cel mai vagabond dintre pisici, pisicul pădurii, cum îi spunem noi, avea o pradă destul de măricică în bot şi nu-i dădea drumul oricât de mult şi tare aş fi urlat.
Se dusese cu ea în curtea vecină. Precaut…. băiatul. Doar că, de ceva vreme, aici nu mai locuieşte nimeni. La cine să strig, cine să mă ajute? Nimeni! Eram eu, căţeii care mă priveau uimiţi…din casă şi dl Tan….cu o veveriţă bleagă…..ca trofeu. Am aruncat cu pietre, am strigat frumos, am urlat şi mai frumos. Degeaba. S-a ascuns. Udă fleaşcă, cu părul şiroind, ploaia pe mine năvală şi cu sufletul tremurând, m-am retras neputincioasă.
Veveriţa avea gâtul rupt, avea să vadă, mai târziu, soţul meu. Trofeul fusese pentru motan un fel de joacă de-a ”cine-i mai tare”. A lăsat-o acolo, în iarbă, ca pe un obiect stricat, dar de care se folosise să-şi arate măiestria de vânător. Ca-n viaţă! Mihai încerca să mă consoleze: ”Lasă, o fi fost bătrână sau căzută deja!” Dau din mână, neconvinsă de cuvintele lui.
Nu-mi mai pot vedea în ochi propriul pisic. Ştiu că e o ”junglă” afară, dar de multe ori, de foarte multe ori, nu vreau să ştiu nimic din toate astea. Era o biată veveriţă. Una din acele mai negruţe, de care aminteam în poveştile mele. Mi-e imposibil să înţeleg. Tremur, încă. Noroc…cu scrisul. Asta e balsamul meu, mai nou. Ştiu că trimit pe aici, ceva gânduri şi …imposibil să nu existe ceva care să mă facă să înţeleg că viaţa e cumva, dar nu nedreaptă. Pentru că aşa o văd acum. De obicei, caut o morală, un tâlc, în fiece poveste. Aici nu am. Tristeţe doar şi o veveriţă în minus în pomul meu. Păcat. Mare….păcat.
