M-am întors de multe ori în trecut cu gândul să-l rearanjez, niţel, să-i pun în ordine clipele neînţelese şi petrecute prea repede, prea degrabă şi prea fără de folos. Ce greşeală! N-am găsit nimic de rearanjat. Nimic. Fiecare om, care-şi lua cu îndârjire bucăţica lui de poveste, era acolo. Nu voia să dispară, să plece. Degeaba făceam curat şi aduceam întruna amintiri mai frumoase, mai cochete, că cele rele tot acolo rămâneau. De neînţeles. De neînţeles a fost şi drumul lui prin viaţa noastră. Mi-l amintesc ca acum. Înalt, falnic, cu mustaţă şi clipiri dese, vii, zâmbind parcă şi cu ochii. Mândru, orgolios şi demn,până la final.
Ştia să se bucure de tot, să facă chefuri în doi, să celebreze viaţa şi ….. sa aprecieze iubirea. Și cea primită, și cea dăruită. Atât cât a fost. Fără regrete, lamentări sau lacrimi. Dar i-a plâns sufletul. Mereu. S-a prins într-o horă în care a rămas prizonier până la sfârşit, ca într-o Ciuleandră ce te topeşte din picioare şi care e mai puternică decât tine, înlănţuitoare, trepidantă şi doborâtoare, într-un sfârşit. Cine să-l judece şi de ce?
Poate doar Dumnezeu, singurul care-i cunoştea slăbiciunea dar şi patimile! Omul-lup. Omul singuratic. Cine ştie? Dacă am mai trăi o viaţă, o viaţă în care să nu fii atât de ancorat în ale tale proprii şi să te lase să fii atent la cei din jur, cred ca aş lega altfel iţele unora, i-aş ajuta să şi le facă mai puternice. Dar aşa, eu nu pot fi puternică nici pentru mine, suficient. Poate de asta vreau să cred că Ciuleandra asta l-a topit pe picioare pe omul nostru. L-a mistuit, l-a ars şi l-a doborât într-un final. Poate că acolo unde e încă mai stă în cercul iubirii şi că Dumnezeu îl ajută de aproape să-şi desăvârşească dansul. N-au mai fost oameni în dansul lui. Au fost doar vise, trăiri, neîmpliniri, iubiri pierdute şi tinereţea lui. Pe aceasta din urma o plângem noi, pentru că avea un nume şi un suflet. Pierdut acum. Pe vecie!
Cum spuneam, să-mi aranjez amintirile, da? Hmm…..au dispărut azi toate. A rămas doar una cu un nume nespus.
