Soțul meu e băutor de vin. Doar de vin. Eu sunt cea mai fericită persoană, mai ales la petreceri, când îmi amintesc că nu amestecă băuturile între ele, iar cum el nu știe doar a-l bea, ci a-l povesti, sunt mai mereu privilegiată cu istorii șoptite, cu conversații lungi și, de ce nu, cu un tango impecabil, căci, da, vinul îl face mai seducător și chiar mai vesel.
Pentru el e aliment, e ambrozie și răsfăț, e motivul pentru care seara devine impecabilă, atunci când pe masă, după ce problemele zilei dispar, apare Seherezada care-i toarnă în pahar licoare fermecată. Nu, nu sunt eu Șeherezadă – n-aș avea ce căuta pe masă – îmi permit să cred că în sticlă e o Seherezadă care-i toarnă povești licoroase, și lichidul acela roșu și parfumat devine fermecat și atât de potrivit serilor noastre în familie. Totuși, dacă ar fi să aleg în a face un cadou cuiva, un vin cu tradiție, nu el ar fi acela, deși merită pe deplin unul cu istorie scrisă parcă pe viu, că prea e el înnebunit după istoria acestei țări.
Aș alege un blogger care ne încântă și pe Blogal Initiative, de unde vine și această provocare. Și nu orișice blogger, ci unul care trăiește sub un cer violet, care are marea la picioare, care e scorpion de zodie, exact ca soțul meu și care mai mereu mă trage de mânecă să fiu mai implicată în realitățile desprinse din virtual – Radu Țuglea, cel dincolo de nori. Eu, însă, nu. Mă ascund aici, după cuvinte, în căsuța mea cu mărgăritare, vizitând alte bârloguri de bloggeri. Poate în pahar am o Tămâioasă Românească din gama Comoara Pivniței, de la Vincon, și sorb, din el, împreună cu ale lor cuvinte. Dar ei nu au de unde ști asta. Nu vor ști nici că acesta e doar un vis frumos care sper că se va materializa într-o zi, deși poate alte licori am mai băut unii cu alții, dincolo de desktop.
Simt că e musai să ies din carapace, deși, acum, îmi închipui că am coborât într-o cramă perfectă, unde o multitudine de sticle stau cuminți să plece spre aparținătorii lor de drept. Îmi imaginez cum fiecare sticlă a trecut prin două mâini dibace care au ales a le însemna și parafa, una câte una, ca pe niște daruri de preț, ca pe niște comori ascunse dar care, sigur, vor primi răsfăț bine cuvenit.
Comoara Pivniței, vinuri cu vechime
Nu știu ce aș alege, pentru că ar trebui să mă gândesc la Radu ca la o un om pretențios, știind faptul că-i plac mâncărurile bine gătite și condimentate armonios, care au stat la foc domol, deși îmi amintesc că-i plac provocările si mereu încearcă și ceva exotic. E genul de om care pare a le ști pe toate, care debordează de optimism, cu care poți vorbi până dincolo de nori, dar și despre cât de mult a nins, aseară, la Predeal. E un bărbat căruia nu-i scapă nimic, nici măcar un amănunt, aparent banal, și putin mi-e teamă, căci eu sunt obișnuită cu seri relaxante în care să nu-mi fac griji pentru o vorbă spusă aiurea sau dacă am dat vreo frimitură în plus pe masă. Nu mă voi speria, însă, dacă voi scăpa vreun pahar pe covor. De la el știu că are secrete de vrăjitor și va scoate petele cât ai zice…„vin”, cu ajutorul unor vrăji moderne. Dacă nu mă credeți, întrebați-l.
Totuși, știți de ce aș prefera să-i fac lui un astfel de cadou si nu altuia? Păi, ați citit vreodată articolele lui despre vin? Ați fi știut voi să scrieți atâtea amănunte despre buchet, aromă, soi, îmbuteliere, păstrare, servire? Și șeful! Șeful lui care se bucură mereu de aceste daruri care lui i s-ar cuveni. Ei bine, eu vreau să primească el povestea înstrugurită, vreau să-mi relateze, pe îndelete, despre mâncărurile care se potrivesc licorii, vreau să-mi imaginez că va găti una din specialitățile care va fi în armonie cu vinul servit, așa cum scrie la carte, precum somalierii profesioniști; vreau să cred că lipsa mea de răbdare în a mă documenta despre toate amănuntele acestor lucruri va fi istorie, căci el îmi va desluși, ușor, orice taină a vinului, așa cum o face și când scrie.
Sunt sigură că nici măcar nu va clipi când va auzi de Oenoteca, pentru că el va ști că am ales cel mai bun lucru, informat fiind. Așa că mă risc, poate mă va invita la masă și va găti oaie sau miel, e singurul om curajos căruia nu-i e teamă să gătească așa ceva. Așadar, un Merlot, de aici de la Oenoteca, e ceea ce aș crede eu că merge cu această carne. Dacă nu mă invită, îl las să-l bea cu cine dorește și să aleagă ce meniu simte el că s-ar potrivi acest „vin de culoare rosie, peste care trecerea timpului a inceput sa adauge tuse calde, caramizii, fara insa a stirbi limpiditatea acestuia. Aroma de zmeura caracteristica soiului a capatat note subtile de mere uscate si stafide”.
N-am băut niciodată un vin vechi, poate doar de la groapă, de la Buzău, din bătătura mămăiței mele – că așa țineau pe vremuri țăranii vinul care nu s-ar fi băut până dădeau căldurile. Chiar și așa, tot oțețit era. Ce s-ar mai fi minunat bunicul meu dacă ar fi văzut clipul acesta în care fiecare sticlă e mângâiată, vrăjită și pecetluită, una câte una.
Una e pentru Radu, omul de dincolo de nori, sub un cer violet, bloggerul care sigur îmi va aprecia strădania, măcar, cu vreun secret de el știut în ce privește bloggingul. Și cum mereu mi-am dorit să văd marea, iarna sau primăvara, cred că cei de la Vincon m-ar ajuta să dăruiesc acest elixir din struguri unui OM special, iar eu să primesc un peisaj de basm. Mi se pare trocul perfect.
Nu-i așa că vinul fermecat și pecetluit cu ceară, de parcă toată istoria voievozilor s-ar fi așezat în sigilul acela, merită cuvinte șoptite? Voi cui i-ați dărui o astfel de poveste licoroasă? Mai ales că sosesc sărbătorile, mintenaș.
„Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?”, spun cei de la Vincon, prin Comoara Pivniței sau Oenoteca, care mie mi-au dăruit, azi, prilej de poveste, mijlocitor fiind același Blogal Initiative.
La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna mea nu e aceeaşi. Toamna mea poartă un nume şi acel nume, azi, îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră- mamaia mea.
Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji, pentru sănătate, datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei care nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că pe toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine, de ăla, de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna toamnelor, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.
Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, pentru că-i fix adevărat). Da, miresme colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat şi multă vreme am asociat, în viaţă, culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai, ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea. Toamna-i era tropot și pricepere, mână de gospodină neobosită, icoană caldă la care se închina discret mulțumind pentru darurile pe care le aștepta două anotimpuri. Le ascundea pe toate în hambare și cramă, în groapa unde adormise vinul vechi, peste vară, în bufetul care mirosea a vanilie și lămâi, a mentă și sunătoare, a plante pe care le usca cu grijă ca pe niște tainice averi. Era farmacista de soi, cu sticla de rostopasca și țuică, pregătită și pusă după sobă, cât să nu uite că e medicamentul ei revigorant care nu dădea greș. Avea leacuri de soi, culese de pe câmpuri, ceaiuri din frunze de mur, tei, mușetel sau mentă care ne înveseleau felia cu dulceață de vișine, culese tot de ea din bătătura cu aer sfânt.
„Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum mulți ani, într-o zi de Sfântă Cuvioasă Paraschiva. O zi de toamnă profundă pe care ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu acesta, după o seară de bal, dar îl cuceri, total, pe socrul ei, cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu știu dacă a fost drept, dar eu nu am apucat să o văd cu riduri pe față sau adunată de timp, cum sunt multe din bunicile noastre. Eu mi-o amintesc mereu zâmbind și cu ochii vii de parcă ar fi spus multe despre viața ei plină.
Habar nu am, ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei. Mi-a lăsat doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins, smântânite doar pentru mine.
Închid ochii şi, în mine, trece pe cărarea sufletului, neumblată din 2004, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine credincios, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă o altă licoare, cu zahăr şi cuişoare parfumate, pusă tainic pentru vreo vecină curajoasă:
”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.
Ultimele călătorii le-am făcut în ochii iubitului meu:
Am străbătut satele româneşti prin ei,
Am cules o rugăciune caldă de recunoştinţă,
Am văzut steagul fluturând în locuri durute,
Am mers la Ciobănuş, în cuibul lui tainic, de copil,
Am străbătut Moldova, Ardealul şi Ţara Românească,
Am cules trei flori şi am dat deoparte un melc, din calea oamenilor,
Am atins cu inima câţiva camarazi,
Am auzit urletul lupilor dar şi Măiastra,
Am dansat ciuleandra şi căluşul,
Am gustat bucate simple şi am priponit un cal,
Am simţit cum îi cântă inima ba cu dor, ba cu jale,
Am fost prin munţi şi am pus flori la morminte,
Am mers pas la pas şi… am luat aminte.
Am sorbit cu el vinul, dar şi taina din el,
Am mângâiat bătrâni, dar şi-un copil măricel.
Uneori, însă, nu pot trece mai departe,
De furtuni sau de soare,
De luciri trecătoare.
Uneori ochii lui, cu albastru divin,
Nu te lasă să treci dacă nu te-nchini
Sau nu simţi mai nimic din tot ce e sfânt
Şi ce-nseamnă durerea unui neam pe pământ.
Fac popas şi mă-ntreb, gând la gând cu destinul,
DE UNDE VIN NORII, DE UNDE SENINUL?
Căci în lupta ce-o poartă omul meu, chiar şi-n ochi,
Trec istorii, trec veacuri, trec români şi trei stropi
De aghiazmă curată şi de gând îngeresc:
Te iubesc, Românie! Pentru tine, trăiesc!
Acesta e semnul către soţul meu care a făcut posibil ca acţiunea ”Români pentru români”, a cărei membru fondator este, să se întrupeze într-o direcţie clară şi demnă, cel mai bun exemplu fiind Acţiunea Doboi, despre care sper sa scriu curând şi a cărei emoţii încă mă stăpânesc. Până atunci voi insera un link către un articol scris de un om drag, pe blogul personal, un articol interviu în care Mihai Tîrnoveanu explică pe larg ce înseamnă pentru el acest lucru. Mulţumim, psi.
Sunt mândră de tine, dragul meu! Mulţumesc pentru lecţiile oferite şi călătoriile spirituale la care particip de ceva timp încoace! La cât mai multe! Articolul e scris după o temă fixă , ”De unde vin norii, de unde seninul?”, în cadrul clubului celor 12 cuvinte, pentru ”provocarea de luni”. În tabelul lui Eddie, veţi găsi şi alţi participanţi cu variantele lor.
E vremea culesului. Struguri de toate soiurile, culorile şi toate miresmele se adună buluc la noi în „bătătura”. Se aruncă, de-a valma, din coşuri largi şi saci ce pleznesc de atâta greutate. E un du-te vino şi o mână de oameni se foiesc organizat, de parcă un dirijor invizibil îşi face numărul impecabil. Câte un geamăt surd se aude şi nu te uiţi spre cel ce l-a slobozit, parcă părtaş în munca lui ce nu-i uşoară deloc. Se umple încet, încet, cada cu boabe coapte şi ştii că e, de fapt, sfârşitul culesului, că pregăteşti taina vinului cel nou de care ne vom bucura mai încolo, spre iarnă. Dar câţi dintre noi am fost la ţară, la bunici sau la propria „moşie”, să culegem cu mânuţele noastre rodul de toamnă? Ei, bine ….sunt aproape 40 de ani de când aud de timpul culesului. Mititică fiind ţopăiam în dreapta şi-n stânga; mă încurcam în picioarele tuturor, dar, ca şi acum, vedeam doar momentul venirii căruţelor cu rod…..
Până într-o zi. Aveam destui ani, vreo 28 să fi fost, când ne-am trezit cu toţii să mergem la cules. Eram încântată teribil. Urma să prestez muncă în folosul familiei mele şi iată-mă trezită devreme şi pregătindu-mă de treabă. Mă uit în jurul meu, nimeni. Toţi plecaseră deja, semn că noţiunea mea despre dimineaţă nu era aceeaşi cu a celorlalţi. Mama pregătea mâncarea. Mă trimite, draguţa, să-mi pun haine potrivite.
O ascult, intru în casă şi, după 15 minute, apar. Văru’ meu, care trecea rapid prin curte, mă priveşte cu coada ochiului şi-mi zice printre dinţi:„Te duci la discoteca?” Ma înfurii scurt şi-mi revizuiesc ţinuta. Adică, ce vrea să zică? Blugii ce-i purtam cu un aer foarte degajat erau, de vreo trei ani, lăsaţi de mine pe acolo; hanoracul, e drept, avea un aer tres chic. Era, aşa, molcuţ, vorba soţului meu, şi se îmbina perfect cu cizmuliţele albe de cauciuc.
Îmi zic: „Asta trebuie să fie!” În fine! Mă gândesc că am treabă, bag repede în buzunar un cuţitaş mic dar şi o pereche de mânuşele, nu cumva să-mi stric mâinile mele de orăşancă. Mă îndrept spre mama, care greu îşi stăpâneşte râsul, iau traista cu apă şi mâncare şi ce credeţi ca fac? Da, bineînţeles! Ma urc la volanul „furiei roşii”, hârbul meu iubit, de atunci, un Renault 5, de mai mare dragul. Plec spre câmp. Gps-ul din creierul meu funcţionează perfect. Ajung, debarc, dau buna ziua şi mă apuc de treabă…
Mă aşez frumos pe pământ şi încep încet, încet, câte unul, câte doi, frumos, frumos să-mi fac treaba. Ei, da…! Dar dure codiţele strugurilor, frate! Mă plictisesc şi mă gândesc să scot briceguţul fantastic ce-l furasem de acasă. Zis şi făcut. Dar cum eram eu, aşa, şmecheruţă, na, că apare balaurul cu șapte capete – TATAIA, care începe:”Auoleu, distrugi via, vrejul, pleacă acasă.!” Bodogăn în barbă, încep să culeg doar cu degeţelele. Încerc să-mi pun ceva mănuşi, mă las din nou păgubaşă, continui şi ascult…
Familia mea, atunci, era toată, toată: tata, bunicul, unchi, mătuşi, nepoţi, sor’-mea; iar acasă, peste toţi, tronau mama şi mamaia mea. Se cânta, se spuneau glume, râdeau toţi din tot sufletul şi culegeau, nene, culegeam via ce era de o bogăţie rară. Nu vă mai spun că am mâncat pe furiş, aşa cu mâinile murdare, caşul şi salata de cartofi şi ouă a mamei, căreia îi simt şi acum gustul, acolo undeva, în creierul meu, în zona cu amintiri gastronomice. Am plecat tot cu „tomberonul meu roşu”, tot pe furiş şi am jurat preţuire veşnică tuturor celor ce fac această treabă repetativ, pentru a fi noi răsfăţaţi de gustul autentic al vinului de casă şi de acasă…
Prieteni dragi, când aţi fost ultima oara la cules? Cumnatul meu e campionul meu an de an la această măiestrie. Îi mulţumesc, iar vouă vă spun atât -când beţi un pahar din această licoare minunată, nu uitaţi să spuneţi, în gând, şi o rugăciune de mulţumire pentru cei care ni l-au dăruit….
.
Ca orice lucru pe care nu-l facem zilnic nu e deloc aşa de funny cum pare. Nu sunt fecioare despletite şi picioare goale ce-l frământă şi nici maşinării ce aduc vinul repede, direct în pahare. Oricum, dacă tot am vorbit de vin zic atât : „DOAMNE, AJUTĂ ŞI NOROC!”
