Ma tot învârt in jurul cuvintelor și stiu sigur ca nimeni nu are nevoie de ele. Caut pe fb repere. Am sufletul frânt. Prea se întâmplă multe, prea se adună păreri, prea se împart oamenii. Din nou. Mai țineți minte? Acum o săptămână spuneam că vreau doar în tabăra oamenilor. Care oameni? Ăia vii, ăi cu suflet, cei cu teamă și licăr de nădejde în ochi, cei ce au propriile concluzii dar au grijă să nu le arunce în ochii celorlalți atât de ușor. Dureri mari ne adună, dureri mari ne despart. Paradox. Știm bine ca suntem folosiți în jocurile altora, dar ne îmbătăm cu apă rece că subpunctele fac diferența. Posibil. Doar că noi numărăm…românește, franțuzește, englezește și știu că sunt și limbi în care nu vom număra niciodată pentru că războaiele lor sunt prea îndepărtate. Nu sunt ale noastre.
Cândva, mi-a spus cineva că nu o consolează cu nimic faptul că și alții mai trec prin ce trece ea, că nu se poate raporta nici sus, nici jos, nici la mai rău, nici la mai bine, că ea oricum va muri și nimic nu o face sa accepte asta ușor.Nu am putut scoate niciun cuvânt. Da, ce conta pentru ea războiul altuia, când al ei era pierdut? Și l-a pierdut, într-adevăr, mai repede decât am crezut noi.
Altădată, am văzut la tv un coleg de liceu. Cu părul în vânt, ușor cu tupeu, șarmant și gălăgios îi explica polițaiului, care-l oprise că nu respectase semnul la trecere cu calea ferată, că la fel de periculos e sa cadă stalpul din dreptul lor sau vreo cărămidă în fața blocului. După 20 de ani, m-am găsit sa-i spun colegului că-l văzusem acolo, singura dată în toti acești ani. Continua sa ma convinga cat de mare dreptate avea, desi pentru mine nu acela era subiectul, ci faptul că-l zarisem. Era afectat, fără umor, prins în războiul lui cu dreptatea. Am zâmbit amar.
Sunt întrebată des de ce nu plec în concedii. N-am sa va spun motivele pentru care nu stau plecată mult de acasă, dar am să vă spun că unul dintre ele e teama de avion a soțului meu, pentru că el spune „că omul nu e făcut să zboare”. O dată am reușit să-l urc într-unul și atunci, ghici?, spre Paris.
Culmea, la cât de vocală sunt eu pe aici, mulți știu cât adoram acest oraș, dar puțin, extrem de puțin, am povestit despre experiența noastră acolo. De ce? Nu știu. Pentru că m-a șocat. M-a șocat că nu l-am găsit lucios și curat cum mi l-am inchipuit, pentru că la noi, în țară, daca intri într-un hotel de 3 stele, apăi e de trei stele, nu ca acolo, și azi am mai citit despre asta, și de aici declicul; pentru că mai toate toaletele în care am intrat erau unghere nu săli de baie iar dacă erai mai corpolent riscai să nu mai poți ieși de acolo. De multe ori, în unele cafenele aveam impresia ca intru în vreo debara, nu wc și mă miram extrem pentru că acolo nu erau toate nebuniile europeniste care ni se cer nouă pentru a funcționa decent. Pentru că metroul lor m-a băgat într-o stare de repulsie extrem de mare dar îmi trecea la suprafață când mângâiam zidurile încărcate cu istorie.
Parisul nu m-a dezamăgit deloc.Nici măcar faptul că ne-a plouat aproape tot timpul, de mi-am dat banii pe haine care să le înlocuiască pe cele ude, în loc să mi-i dau pe macarons și cognac, sau, in fine, și pe haine, că tot am strecurat ceva licoare magică în cafea sa ne încălzim.
Azi, Parisul din amintirile mele parcă voia să se ascundă și să facă loc unor imagini incredibile. Cu toate astea, oricât de rele ar fi ele, imaginile, nu au reușit decat sa adauge un chenar negru, dar nu să le alunge.
Vinere Colectivă, vinere pariziană, avioane prăbușite, povești, frânturi de viață, urăsc expresia ”black friday„ și urăsc faptul că tuturor acestor lucruri trebuie sa le dau o haină politică. Nu pot, uite așa, să îmi adun durerile, amintirile, fricile și să zic ca e povestea altuia…cand aproape nu mă mai pot gândi la altceva. Așa că, indiferent de ce gândesc, nu voi da nimanui dreptate, mă voi abține să mă arunc în jumătăți de judecată, căci în mine e vârtej. Nu-mi dați nici voi. Nu e nevoie. Eu mă gândesc că, poate, mâinele va aduce și ceva bun sau măcar nu vom mai număra morți. De când a devenit numărătoarea o teamă? Mie mi-e teamă să număr și românește, și franțuzește, și englezește, și in oricare limbă …a vreunui om devenit număr.